Pagina principală

Despre noi

Turism

Atracţii

Album foto

Regulamentul parcului

Localităţi - tradiţii

Informaţii utile

Ştiri

Carte de oaspeţi

Legături

Oraşul Gheorgheni, situat în partea vestică a Parcului Naţional Cheile Bicazului- Hăşmaş, s-a dezvoltat în Depresiunea Giurgeului la o altitudine de 800 m în lungul văii Belchia în apropierea confluenţei ei cu Mureşul, la zona de contact a depresiunii cu versanţii munţilor Giurgeului.

Oraşul a luat fiinţă pe temeliile unei aşezări feudale din sec. al XIV- lea. Primele atestări documentare despre oraşul Gheorgheni provin din 1332. În 1668 (când turcii au atacat Moldova) 300 de familii de armeni au părăsit oraşele din Moldova şi s-au refugiat în Carpaţii Orientali. În 1672, la sfârşitul luptelor turceşti, majoritatea armenilor s-au întors în Moldova, dar mulţi s-au stabilit definitiv în zonă.

În 1707 şi 1708, lăbonţii au incendiat Depresiunea Giurgeului, Oraşul Gheorgheni a suferit o uriaşă pierdere umană şi materială. O pierdere şi mai gravă a fost în 1716-1719, datorită ciumei şi foametei. În această perioadă mai mult de 45% din locuitorii oraşului au murit. După 1721, a început dezvoltarea oraşului.

Biserica Romano-catolică a fost construită in 1498 şi reconstituită în 1756; are un portic şi o cristalină din sec. XV. Biserica armeană a fost construită în 1730.
În vecinătatea bisericii se afla Mănăstirea de Maici şi şcoala de fete St. Vicenţiu de Pal, unde s-au predat disciplinele: artă teatrală, dans şi muzică.

Biserica reformată a fost construită între anii 1895-1899 pentru cei 200 de localnici de religie reformată.
Biserica Catolică armenească a fost construită in stil baroc în anii 1730-1734.

Clădirea parohiei catolice armeneşti construită in sec. al XIX-lea figurează, împreună cu biserica armeană în Registru Oficial al Monumentelor din judeţul Harghita ca monumente Arhitecturale.

Muzeul funcţionează într-o clădire construită în stil baroc între anii 1770-1787 de către arhitectul Vertán István.
Muzeul găzduieşte expoziţii care prezintă meşteşugurile tradiţionale ale zonei, exploatarea, transportul şi prelucrarea tradiţională a lemnului, istorie locală, artă populară şi arte plastice. Fondatorul muzeului, Tarisznyás Márton a lăsat moştenire o instituţie cu un tezaur deosebit de bogat, în special în ceea ce priveşte ’’ Etnografia pădurii’’ cum îi plăcea să spună.

Oraşul Gheorgheni a fost distrus în cea mai mare parte în septembrie 1944, de trupele hitleriste în retragere şi refăcut începând cu anul următor la parametrii unui oraş modern, aflat în plin progres economic.

Din anul 1900 în oraş există o grădină botanică înfiinţată de avocatul Dr. Csiky Denes, cu o suprafaţă de 16 ha şi incluzând 185 de specii. Actualmente, în grădina botanică funcţionează Facultatea de Turism, secţie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

Comuna Bicaz Chei este aşezată la sud-vest de masivul Ceahlău, pe valea râului Bicaz, afluent al râului Bistriţa, pe partea estică a Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş.

Bicazul are o istorie cu rădăcini ce pătrund adânc până în mileniile apropiate de epoca de piatră. Majoritatea triburilor neolitice s-au aglomerat în regiunile de şes ale Judeţului Neamţ şi numai grupuri izolate au pătruns temporar până la Bicaz. Pe valea Bicazului, aşezări compacte au apărut în sec. al XVII- lea, locuitorii acestor aşezări proveneau din iobagi fugiţi atât din Moldova cât şi din Transilvania. În mod cert, numărul locuitorilor din aceste aşezări a crescut după înfrângerea răscoalei ţăranilor conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 şi după desfinţarea iobăgiei din Transilvania de către Împăratul Iosif al II- lea în anul 1785.

De la Marea Unire din 1918 şi până în 1933, localitatea Bicaz Chei făcea parte din Bicazu Ardelean. În 1933, s-a desprins de comuna Bicazu Ardelean, formând o comună separată, Bicaz Chei, care avea în componenţă şi localitatea Dămuc. Dămucul se desprinde şi formează comuna separată, în 1937.

Staţiunea Lacu Roşu
Sunt puţine exemple când, calamităţi naturale au drept consecinţe, nu distrugeri şi pierderi de proporţii, ci modificări capabile să înfrumuseţeze geografia. Dintr-un asemenea exemplu de excepţie s-a născut şi staţiunea Lacu Roşu.

Formarea Lacului Roşu a avut loc într-o zi din luna iulie 1837, după o serie de furtuni şi ploi torenţiale; din Muntele Ucigaşu s-a desprins o bucată şi a blocat pârâul Licaş, pârâul Oii şi pârâul Roşu. Martorii actuali ai calamităţii naturale de atunci sunt cioatele de molid rămase în apă.
Reflectarea purpurie in lac a Suhardului Mic, ridicat cu 369m deasupra oglinzii lacului, precum şi prezenţa aluviunilor roşiatice aduse îndeosebi de pârâul Roşu şi calcarele roşcate din jurul său i-au făcut pe ciobani să-i dea numele de Lacul Roşu.

Legenda spune că o fată frumoasă a fost răpită de un haiduc şi dusă într-o peşteră din Munţii Suhard. Fata, cu lacrimile sale, a înduplecat spre răzbunare pe bătrânul munte, făcându-l pe acesta să-şi prăvale stâncile peste răufăcătorul haiduc şi să-l ucidă. În luna iulie, s-a desprins o bucată de stâncă şi a fost ucis haiducul, fata şi un cioban cu turma sa de oi. Denumirea lacului provine de la apa înroşită de sângele vărsat de aceştia.

Abia în 1857,după 20 de ani de la fenomenul care a dat naştere lacului, trei turişti din Gheorgheni au poposit pe malurile sale, uimiţi şi fermecaţi de frumuseţea sălbatică a priveliştei montane şi a lacului , ei au povestit că au descoperit un colţ din paradis. De atunci atraşi de frumuseţea naturală a lacului de bogăţia faunei, florei numeroşi turişti au străbătut potecile acestei regiuni.
Prima cabană în Lacu Roşu a fost construită în 1925.
În 1910 a început construirea drumului din Gheorgheni până la Lacu Roşu, realizat până in locul numit „Gâtul Iadului”, şi numai în 1937 s-a terminat drumul care leagă Transilvania de Moldova.

Oraşul Bălan se află la poalele muntelui Hăşmaşul Mare, în partea sudică a Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş. Atestările documentare despre această zonă provin încă din anii 1500, după cum dovedesc registrele comunei Sândominic. Bălanul se desparte în 1825 de Sândominic, şi devine o colonie minieră de sine stătătoare.

În 1894 localitatea, din punct de vedere administrativ, a fost retrocedată comunei Sândominic şi această situaţie s-a menţinut până în 1968 când localitatea a fost declarată oraş. Înainte de 1967, Balanul a făcut parte din Sândominic, fiind exclusiv populat de maghiari, a doua categorie de locuitori provenind din mai multe regiuni ale României fiind toţi de naţionalitate română. Mulţi dintre aceştia sunt locuitori ai Bălanului încă din 1967, iar alţii s-au mutat in zonă odată cu dezvoltarea minei.

Oamenii din Bălan au supravieţuit făcând astfel faţă economiei centralizate prin intermediul „reţelelor sociale”, mina devenind un soi de corporaţie în care fiecare individ avea deplină încredere. Relaţiile sociale şi-au pierdut rolul bine definit, eficienţa lor scăzând considerabil, deoarece rămânând fără sprijinul minei, o bună parte din oameni şi-au pierdut identitatea culturală comună.

Particularităţi ale tradiţiilor şi obiceiurilor locale.
Oamenii din zonă sunt meşteri populari în prelucrarea lemnului, ceramicii, ţesăturilor şi împletiturilor. Din cele mai vechi timpuri, femeile sunt pricepute gospodine şi harnice în tot ce ţine de gospodărie şi la cele necesare portului în stative. Femeile execută ţesături, cum ar fi costumele populare, cergi şi altele, menite să împodobească locuinţa.
Costumele populare specifice sunt: - secuiesc pentru etnicii maghiari din Gheorgheni şi Bălan;













- moldovenesc pentru locuitorii din Bicaz.
În fiecare an, de 5 Decembrie se organizează „Zilele oraşului Gheorgheni” (ziua de Sfântul Nicolae) de unde provine şi numele oraşului.

În fiecare an, la Bicaz, în prima duminică din luna mai se organizează serbarea câmpenească „Armidem”. Jocurile populare, specifice zonei, sunt învârtita, sârba de joc şi hora; ele sunt însoţite de strigături şi chiuituri hazlii.
Folosinţa în trecut a terenurilor a fost puternic influenţată de tipul de relief din zonă, de succesiunea civilizaţiilor şi aşezămintelor, precum şi de oportunităţile legate de dispunerea geografică.

Activitatea de bază a locuitorilor din Gheorgheni era exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului, plutăritul lemnului pe Mureş, creşterea animalelor şi agricultura.

Odată cu venirea armenilor, Gheorgheni a devenit un oraş comercial (la început, pe schimb de materiale). În 1890 au apărut primele fabrici de prelucrare a lemnului şi au pus baza dezvoltării unei prelucrări moderne a acestuia şi a unui comerţ înfloritor. Astfel, din 1935, în oraş funcţionează fabrica de cherestea şi lăzi. După 1970, se construiesc şi se dezvoltă în Gheorgheni importante unităţi economice: Întreprinderea de Piese Turnate, Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului, Filatura de In şi Cânepă, Întreprinderea de Stofă, Mobilă şi Ţesături tehnice, Fabrica mixtă de industrie locală şi Centrul de Fructe de Pădure.

Primul tren a plecat din Gheorgheni spre M-Ciuc în septembrie 1907 iar porţiunea de cale ferată Gheorgheni-Deda-Tg. Mureş a fost construită în 1909.

Pe teritoriul comunei Bicaz-Chei s-a descoperit urma existenţei omului începând din paleolitic: un număr mare de unelte care aparţineau unei cete de vânători. În perioada imediat următoare, atunci când agricultura a început să joace un rol din ce în ce mai important în viaţa socială, lipsa unor terenuri fertile duce la o mai slabă populare a zonei. Activităţile economice specifice locuitorilor comunei sunt determinate de bogăţiile naturale existente: pădurile care ocupau o mare parte din suprafaţa comunei, precum şi păşunile şi fâneţele.

Activitatea de bază a locuitorilor comunei o constituie creşterea animalelor şi munca la pădure. Pe lângă creşterea animalelor, exploatarea şi prelucrarea lemnului, ocupaţia de bază încă din 1800 era vărâritul. Făina de porumb era şi este obţinută prin măcinarea boabelor în mori acţionate de apa râurilor Bicaz şi Dămuc. Pe lângă aceste mori sunt amenajate ştejiile în care gospodinele satului îşi spălau covoarele. O altă activitate de bază o constituie munca desfăşurată în unităţile cu caracter industrial: Fabrica de Ciment, Cariera de Calcar, precum şi alte activităţi economice.

De-a lungul întregii sale existenţe, destinul locuitorilor Oraşului Bălan a fost determinat de mina de cupru. Ocupaţia de bază, începând din 1600 era mineritul. Spre sfârşitul anilor 1700, zăcămintele cuprifere de aici au devenit unele dintre importantele surse de metal ale Monarhiei Austro-Ungare. Oraşul este mic şi monoindustrial. Locuitorii săi nu se ocupă cu cultivarea plantelor, iar creşterea animalelor se face doar într-o mică proporţie.